Președinția Republicii Moldova
Familia Tăbăranu - Ion, soția Profira și fiica Maria de 5 ani, împreună cu cumnatul Alexei Vărzari
familia Sandu - Grigore, soția Sofia, cele 2 fiice - Olimpia de 13 ani și Maria de 14 ani și fiul Grigore
Vîlcu Maria
familia Sandu - Vladimir, soția Paraschiva și fiul de 4 ani.
Lista numărul 10, contingentul de familii din raioanele Balatina, Sculeni și Fălești, satul Risipeni, îmbarcate în trenul Nr. 97176 din stația Fălești cu destinația stația Kurgan.
Luat în primire - șeful eșalonului, maior Gladcenko. 7 iulie 1949. Gara Fălești. Cu parafa strict confidențial.
Acestea sunt numele familiilor deportate din satul meu natal - satul Risipeni. Copii, bătrâni, tați și mame - puși într-o numărătoare, ca și cum nici nu ar fi vorba de oameni. Astfel de liste au fost făcute în toate satele, în toate raioanele.
Oamenii Moldovei - de toate etniile, care își duceau traiul demn și pașnic pe aceste pământuri, au fost încărcați în toiul nopții, sub arme ca pe niște criminali, în vagoane pentru vite, și duși la mii de kilometri de casă. Unii au murit pe drum de foame și boală, alții au murit la destinație din cauza condițiilor inumane.
Tații au fost despărțiți de familie, copiii mureau pe drum. Părinții, bunicii noștri - oameni care munceau pământul - oameni de omenie, fără nicio vină, fără niciun drept de apel, au fost deportați, înfometați, uciși în baza unor liste.
Iată listele originale oferite de Arhivele Naționale. Iată, acest teanc de foi reprezenta soarta a mii de suflete. Pentru ei erau liste, pentru noi sunt ființe vii, familiile noastre. Atât costă viața unui om pentru un regim odios, totalitar.
Azi se împlinesc 74 de ani de la al doilea val de deportări care a trimis în Siberia și Kazahstan 34.270 de persoane, dintre care 11.245 de copii. Într-o singură zi bunici și părinți de-ai noștri au fost încărcați în peste 1500 de vagoane pentru vite și trimiși spre pierzanie.
Anul trecut Agenția națională a arhivelor a publicat pentru prima dată lista persoanelor deportate în perioada 6-9 iulie 1949. Acolo sunt rudele noastre, părinți, frați, surori, bunici, mătuși, unchi - acolo este neamul nostru.
Să-i onorăm prin simplul fapt de a nu lăsa uitării suferințele lor. Să le ținem amintirea vie prin transmiterea poveștilor de viață către generațiile care au avut norocul să nu cunoască astfel de teroare. Să le cinstim numele și să-i cunoaștem așa cum au fost - plini de omenie, harnici, respectuoși, cu spatele drept și capul sus, cu frică de Dumnezeu și dragoste de neam.
Mulți ani la rând ni s-a interzis să vorbim despre teroarea prin care a trecut Moldova. Am fost impuși să ne plângem durerea pe ascuns. Azi o putem face deschis. Azi avem datoria să o facem. Azi putem spune cât de tare ne doare fiecare copil sau părinte pierdut. Fiecare dintre noi are în familie pe cineva care a fost deportat. Să-i auzim pe cei care mai sunt încă printre noi. Să povestim despre ei, să ținem minte la ce au fost supuși, să le transmitem istoriile. Să vorbim despre cele 3 valuri mari de deportări - iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951.
Din Republica Moldova au fost deportate forțat peste 72 de mii de persoane între 1929 (RASSM) și 1950. O treime dintre ei erau copii mai mici de 15 ani.
Să vorbim despre foametea organizată de Uniunea Sovietică care a distrus țara noastră - în doar un an - din decembrie 1946 până în august 1947 - în medie 425 de oameni mureau de foame într-o zi.
Deportările făcute de regimul sovietic aveau un singur scop - să curețe Moldova de intelectuali, oameni cu gândire critică, de gospodarii din satele noastre, care nu voiau să intre în kolhoz, și de oricine nu era de acord cu regimul. Astfel, au vrut să construiască totalitarismul fără a avea nicio rezistență sau obstacol. Au încercat să decapiteze neamul nostru de cei mai înțelepți şi harnici oameni.
Oamenii deportați nu erau ucigași, hoți sau bandiți. Din contra. Erau temelia ţării: oneşti, inteligenţi şi harnici. Erau primari, profesori, preoți, medici. Erau țărani cu gospodării frumoase obţinute cu multă trudă. Erau copii, care au fost declaraţi duşmani ai poporului, chiar dacă nici nu mergeau la şcoală încă. „Dușmani ai poporului” - așa i-a numit regimul. Oameni cumsecade, țărani vrednici - așa îi știm noi.
Să le onorăm memoria. Să continuăm procesul de reabilitare a victimelor regimului totalitar sovietic, chiar dacă nu au greşit cu nimic şi chiar dacă nu vom putea compensa niciodată suferinţele lor, pierderile de vieți omenești și distrugerea familiilor.
Federația Rusă, moștenitoare de drept a Uniunii Sovietice, nu și-a asumat niciodată responsabilitatea pentru aceste tragedii ale trecutului și nu a alocat niciun ban pentru despăgubirea cetățenilor supuși represiunilor. Este cinic și rușinos că mai avem încă persoane, în parlament și în alte poziții de răspundere, care elogiază trecutul sovietic responsabil de pieirea atâtor moldoveni. Când știi că părinții, bunicii tăi au fost duși la pierzanie, cum poți să lauzi călăul?
Avem cu toţii datoria să ne îngrijim de familiile celor deportați, chiar dacă o facem prea încet și prea puțin. Este important ca poveștile terorii din gulaguri să nu dispară odată cu persoanele deportate. Noi avem datoria să le ducem mai departe, către copiii noștri, pentru ca viitorul nostru să fie construit pe temelia adevărului, a memoriei înaintașilor noștri și a speranței că niciodată nu vom permite ca neamul nostru să fie supus unei asemenea terori.
Azi în Piața Marii Adunări Naționale și în următoarele zile va fi instalat un muzeu care să onoreze memoria deportaților. Vă îndemn să mergeți, cu familia, cu copiii, să ne recunoaștem trecutul și să construim un viitor bazat pe bună înțelegere, compasiune și unitate.
